Bucureștiul și Chișinăul în diplomația vaccinurilor

0


 Majoritatea comentariilor referitoare la noua diplomație a vaccinurilor atribuie acestui concept conotații speculative în registru geopolitic și îl pun exclusiv pe seama Federației Ruse și a Chinei. Nu este așa, din două motive. În primul rând, pandemia de Covid-19 a devenit o oportunitate de soft power pentru oricare stat interesat să-și exercite capacitatea de influență, nu doar pentru tandemul ruso-chinez frecvent arătat cu degetul. În al doilea rând, dacă Sputnik V și Coronavac s-ar fi dovedit vaccinuri de mare eficacitate, statele producătoare ar fi avut toate șansele să se impună în rolul de salvator mondial, pe merit și fără să mai conteze specula geopolitică, fără să mai aibă importanță dacă intențiile avute de Moscova și Beijing au fost nobile sau ignobile. La urma urmelor, istoria o scriu învingătorii, cel puțin pe moment și cu rezerva că viitorul ecologic al planetei face să fie relativă noțiunea de victorie a unui stat asupra altuia, chiar anacronică, notează contributors.ro.

România – imaginea de ansamblu

România a exclus posibilitatea utilizării vaccinului Sputnik V la 12 august 2020, doar o zi mai târziu după anunțul președintelui rus privind autorizarea sa la export. Prin vocea omologului român[1], opțiunea Bucureștiului a fost exprimată fără echivoc, în favoarea producătorilor de pe teritoriul Uniunii Europene și exclusiv pentru vaccinuri autorizate de Agenția Europeană pentru Medicamente. La acel moment, nu se putea prevede că România avea să proiecteze propria sa diplomație a vaccinurilor, nici că aceasta va interfera cu propaganda Federației Ruse pe direcția Balcanilor și a statelor aflate la granița estică a Uniunii Europene.


România a așteptat să primească vaccinurile și apoi a donat o parte din doze conform priorităților sale de politică externă, cu prioritate Republicii Moldova, iar apoi Ucrainei și Serbiei. Până în iulie 2021, la Chișinău ajunseseră peste 614.000 de doze de vaccin și echipamente medicale în valoare de aproape 6 milioane de euro[2]. La Kiev au fost trimise 108.000 doze, iar la Belgrad 50.400 de doze[3].

Pe măsură ce ritmul de vaccinare a scăzut treptat în rândul românilor, stocul de seruri de la București a crescut și unele loturi s-au apropiat de limita termenului de valabilitate. România a trecut la donarea a milioane de doze pentru Republica Arabă Egipt, Tunisia, Albania, Vietnam[4], Coreea de Sud[5], dar și la vânzarea a peste un milion de doze în Danemarca[6]. Transporturile aferente au fost realizate prin Mecanismul de Protecție Civilă al Uniunii Europene.

Remarcabil a fost efortul de a trimite echipe de medici și asistenți în SUA[7], Italia[8], Tunisia[9] și, încă din luna mai 2020, în Republica Moldova[10]. Din păcate, astfel de echipe medicale nu au ajuns și în Ucraina sau Serbia, unde prezența acestora, în comunitățile de etnici români, dar nu numai, ar fi avut o dublă valoare de reprezentare, națională și europeană.

În rezumat, Bucureștiul a valorificat o dublă oportunitate: de a se prezenta ca membru exemplar al Uniunii, loial arhitecturii politice euroatlantice și capabil să livreze intervenții umanitare pe o largă arie geografică, respectiv de a acționa concret ca actor geopolitic prezent în proximitatea sa estică și sud-vestică, acolo unde sunt comunități de etnici români, consecvent deci cu filonul identitar din politica externă românească. În tot acest tablou, au survenit incidente și au existat aspecte de natură să permită extragerea unor lecții învățate, pe multiple planuri, dar în atmosfera politică de pe malul Dâmboviței plutește riscul unei viziuni prematur optimiste.

De pildă, o analiză[11] scrisă de Sabina Fati pentru postul german Deutsche Welle pune în context regional sprijinul acordat de la București pentru Republica Moldova – din care evident face parte și ajutorul medical – și localizează…



Source link

LĂSAȚI UN MESAJ

Vă rugăm să introduceți comentariul dvs.!
Introduceți aici numele dvs.